paler.ro

Ajunsi in aeroportul de la Muenchen. Marcela ramasese in Passau, iar eu cu Yahya am ajuns dupa un drum plictisitor cu trenul. Un aeroport mai mare decat vazusem in Dortmund, mai stralucitor, impersonal. Facem check-in la automatul Lufthansa, totul se misca repede. Asteptam 2 ore si discutam ca sa pierdem vremea. Existau cabine pentru fumat extrem de bine aerisite si sponsorizate de Camel.

Avionul era unul cu elice. In cotiere erau scrumiere si imi dau seama ca avionul e mai batran decat mine. Decolarea cu un zgomot puternic al elicelor m-a nelinistit putin, dar am supravietuit, iar momentul cand am traversat norii a fost o premiera pentru mine. Acolo sus, peisajul era foarte frumos (cliseu). Norii se intindeau peste tot albi si cu putine iregularitati. Undeva se vedeau mai josi si mai gri. Probabil in zonele acelea ploua. Muntii erau plini de zapada. Un lac intins intre niste creste, perne albe groase peste tot, case umbrite in vai, multe varfuri iar pe la mijlocul lor bariera brazilor. Stateam cu fruntea lipita de geam si ma uitam cum peisajul se insira in jurul si sub coca avionului.

Ajuns in Torino, dupa o aterizare destul de en-fanfare, am pus piciorul pe pamant si am multumit lui Dumnezeu ca sunt intreg. Apoi a inceput experienta italiana.

Nu stiam de unde sa luam autobuzul catre oras. O usa mare glisanta era inscriptionata cu “BUS”. Intram pe ea, urmam drumul, iar de jur imprejur erau ghisee pentru inchirieri auto. Noi ne urmam drumul de drept inainte, traversam alte cateva usi glisante, ajungem intr-o statie de tren de unde trenul spre Torino tocmai plecase. Cand ne intoarcem spre aeroport vedem autobuzul. Aflam de la un viitor pasager ca biletele se pot cumpara si de la sofer, doar ca soferul (un italian tanar bronzat cu fata rotunda si parul periuta) ne da jos si ne indruma nepoliticos spre automatul din aeroport. Automatul italian ne ia banii, da cu 50 de centi mai putin si ne enerveaza la culme. Fugim cu biletele spre autobuz, dar autobuzul pleaca din statie, lasandu-ne pentru inca o ora sub acoperisul autogarii din parcarea de taxiuri torineze.

Drumul pana in Torino cu autobuzul a durat 40 de minute, timp in care nostalgiile si dorul de Romania m-au cuprins din plin. Gradini nelucrate, drumuri in reparatie, case nestralucitoare, apoi inceputul de Torino care arata ca periferia Bucurestiului. Si chiar imi era dor si ma gandeam ca nu a mintit persoana care a spus ca Italia e un fel de Romania. Porta Nuova - o gara mare cu un corso care ii trece prin fata era locul de unde trebuia sa ne indreptam spre hotelul nostru. Incercand sa gasim locul de unde sa luam noul autobuz am prins un pic zona. Trotuarele acoperite de arcade, lumea pe strada si mai important atmosfera. Strazi perpendiculare in corso, strazi ticsite de case cu etaje si obloane de lemn nevopsite de la inceputul celui de-al doilea razboi mondial probabil. Multi fumatori, multe fumatoare si Yahya a inceput sa se simta incoltit de mizeria din jurul lui. Contrastul cu lumea araba stralucitoare (vezi Dubai si clonele) il faceau sa exclame ca Torino e sub-uman.

Hotelul cu o camera care contine si o mica bucatarie cu 2 ochiuri si un frigider era destul de aproape de gara totusi, dar soferul autobuzului (chit ca nu vorbea engleza) ne-a ajutat sa coboram unde trebuie, dar problema a fost ca exactitatea mea in orientare a facut ca un drum de 5 minute sa dureze alte 20 in plus.

Iar mancarea in oras…fabuloasa. De la receptie am fost trimisi la o pizzerie buna in zona, doar ca receptionera nu cunostea harta, iar pana acolo erau vreo 6km cel putin. Astfel, intreband un nene care schiopata si fuma pipa, am aflat ca “a la semaforo” la dreapta e o “giardina” iar acolo “buona pizza”. In timp ce descria pizza isi unea primele trei degete de la mana dreapta intr-un gest tipic italian si le indrepta spre buze…

Restaurantul curat, frumos, scump, extrem de scump, al dracu de scump. Apoi am aflat ca asa este peste tot. Oricum nici un chelner nu vorbea engleza, iar romana mea nu tine de foame in Italia unde nici de al dracu nu scot vreun cuvant in romana. Aici ma dau german, pentru nici un italian nu isi da seama ca nu sunt neamt. Atatea limbi straine stiu ei.

Dupa o satioasa salata imensa (asa a descris-o chelnerul), care a fost cat una normala la cantina, am platit si 2 coperti de 1.70 fiecare, iar eu care vroiam sa mananc doar sa tin companie arabului am ajuns sa platesc mai mult ca el. Am mancat, am jurat ca nu o sa mai iau teapa in Torino, am platit si am plecat. A urmat o scurta pierdere de timp pe drumuri stiute numa de mine, iar noaptea am terminat-o cand am ajuns in pat si am adormit instant.

Bucuria produsa de faptul ca am ajuns in Torino, de faptul ca ma simt ca acasa si ca orasul este extrem de frumos, m-a facut sa dorm bine. Deocamdata le pot ierta orice italienilor, atata timp cat sunt asa cum mi-i imaginez. Si asa au fost: neatenti, pusi pe tepe si ingamfati. Chiar incepuse sa imi placa Italia.

nu e frumos ceea cea am sa scriu, dar trebuie sa o fac.

Cand eram la Wiesbaden si stateam seara tarziu sau mergeam in weekend la scoala traiam cu un sentiment de nesiguranta cand mergeam la buda. Intunericul probabil, faptul ca trebuia sa aprind becurile pe holurile alea care nu aveau lumina naturala deloc. Nu stiu. Ziua era ok. Ma simteam in largul meu. De imi este ingaduit sa spun asta.

La Passau se intampla altceva. Toaletele sunt mai circulate decat in la FH. Si de multe ori ma nimeresc atunci cand cabinele vecine sunt ocupate. Imi aduc aminte ca la Wiesbaden cand eram in corpul C aveam cabina mea preferata. Apoi in corpul A la fel. De pe scarile laboratorului la stanga, in buda aleageam usa din mijloc. Rar mergeam altundeva.

La Passau in cabina preferata - acolo unde hartia igienica e in stanga cum intru, si in dreapta cum stau, unde usa e claustrofobic de aproape, pardoseala e gri in patratele si faianta in patratele de aceeasi dimensiune dar albe - stau si ma minunez. Azi ma minunam din nou in timp ce din cabina vecina cineva tocmai tragea apa si iesind pe usa respira greu.

Innebunesc. In Passau toti care vin/ies din buda parca s-au luptat cu un taur, parca au fugit 1km la deal. Toaleta este pentru acesti oameni oglinda a stresului de la munca, loc unde eliberarile de energie sunt puternice. Dupa un mers la toaleta (ca e in cabina sau la pisoar) oamenii se chinuie, si rasufla greoi precum dupa cea mai mare spaima. Trist.

Ma bucur ca nu sunt ca ei.

Trebuie sa precizez ca pisoarele nu le agreez: ori sunt prea sus, ori sunt prea jos, ori se declanseaza apa prea repede. Lucruri care ma enerveaza. De aceea prefer cabinele intotdeauna.

M-am tavalit pe jos de nervi azi in timpul unei sedinte. La propriu, doar ca tavaleala am mascat-o indiscret cu lectura fugara a unei reviste si apoi cu cea a unei carti din raftul alaturat. Eram suparat. Acum din nou nu am chef sa scriu nimic in deliverable. Sa se duca dracu! Ce dracu sa mai scriu, cand doua ore am asistat din nou la o minciuna sfruntata. O sa povestesc cu Marcela mai incolo in Espresso. Si mai pe noapte cand o sa fiu mai linistit o sa termin de citit si cartea inceputa in iunie anul trecut. Maine nu ma voi grabi la munca. Voi lua un mic dejun linistit, voi bea o cafea din Bialetti-ul cadou de Craciun din partea noastra, si ma voi gandi de doua ori daca ma voi mai enerva la munca. Un an nou. A treia zi. Lipsa de chef reinstalata. Poate ma dau fragil, numa ca sa nu mai contribui la mizeria asta….

Daca tot am pierdut vremea mi-am declansat din nou dependenta de wikipedia. Functioneaza ca televizorul. Sar in link in link, pierd vremea, citesc tot, recitesc, retin un zero mare… pot recomanda insa asta. De departe mai interesant si tensionat decat Sacalul cu Bruce Willis. Intotdeauna a fost un actor atat de plictisitor?

Mai demult am declarat ca ma intretin mai mult cosmarurile mele. Sunt mult mai pline de actiune decat orice film vazut, mai violente decat orice horror sangeros, pline de suspans sau pur si simplu mult mai interesant erotice decat ce poate arata vreun film din ce am vazut. Si de va fi vreodata sa vad un film sa imi intreaca cosmarurile, atunci il voi intrece in urmatoare runda de bruxism acut.

Dar despre Hannah Montana… Pe langa numele aiurea primit, si pe langa povestea de adormit copii, de ce duce o fata e 14 ani o viata dubla? De cand Disney prezinta un fel de Flipper de uman? Imagineaza-ti: Hannah Montana in Brasov canta la un berar. Apoi vrea sa vada ursii din Racadau. Tarziu si tomberoane. Simte cum o loveste ceva cu putere peste urechi. Ii tiuie urechile si este mancata. Winnie the Pooh.