paler.ro

Buna dispozitie a Torino-ului asupra mea a fost pusa in pericol zilele astea doua. Joi a fost asa-numitul eveniment social. Dupa cursuri si laborator am plecat in oras sa ma plimb. Laboratorul fusese o durere imensa de cap, deoarece nea Kave Salamatian a tinut mortis sa ne puna in situatia de a invata digital image processing. Obositor lucru cand nu ai experienta cu teoria materiei, iar Matlab este in cel mai bun caz un nume auzit aleator de la colegii ingineri sau matematicieni. Doamne ce laborator. Pana si mersul la buda a fost o experienta placuta. In final tot am inteles ceva, dar e greu in intuneric cu o lumanare pe terminate.

Afara ningea, ploua si era frig. Stiuta treaba ca am sa inghet. Am lasat la hotel rucsacul, am luat aparul foto, harta si da-i spre centru cu 15-le. Am coborat aproape de piazza Castello, si m-am piedut pe strazi. Tot pe acolo am putut vedea o sala imensa unde putea intra inca din strada. Ceva cu Romano se numea, si era umpluta de o lumina mai verde-albastra placuta. In centru plante, pe jos marmura presupun, in sus un etaj si o cupola de sticla. Undeva un cinematograf si un restaurant chic si anticariate. De acolo se ajungea pe langa biblioteca nationala si muzeul Egiptului antic. Bocna, ocolind mult, ajung la Pizzeria Regina Margherita unde avea loc marele eveniment social.

Ne asezam la mese, comandam mai umil dupa buget, primim o pizza cam nefacuta si un vin de 6 ori mai scump decat e normal: un primitivo. Atmosfera se destinde odata cu aprinderea unei plasme gigantice. Mancam, mai povestim, glumim de polonezul care facea ochi dulci unei italience cu o fata foarte simpatica si cu ochi mari negrii. Orice privire a ei il inrosea pe doctorandul nostru. Dar momentul nenorocirii apare odata cu plata. Un nou schimb de cultura. Platim “a la romana”. Nota se imparte la numarul de meseni. In loc de 8 euro scot 17 din buzunar. Injur ca am trait sa o vad si pe asta si imi dau seama ca mersul la o bere in oras este mult pus in dificultate. Dar ajungem totusi unde comand un Erdinger. Daca nemtii nu stiu ce e cafeaua, atunci italienii nu stiu ce e berea. O bataie de joc fata de spuma Weizenului. Barmanul nu stia sa verse in halba. Bine macar ca avea un gust cunoscut si acceptabil.

Dimineata de vineri a fost relaxata. Cursul Katerinei Argyraki a fost cel mai mare succes al scolii de iarna. O cercetatoare tanara, nesperat de frumoasa, chic imbracata, cu gesturi fine si cu un accent al englezei insesizabil. A povestit despe problemele filtrarii in retele, apoi despre o noua arhitectura a routerelor. In pauza dintre cursuri a fost asaltata de cohorte de studenti care ar fi stat probabil la infinit de vorba cu ea. De fapt al doilea curs s-a amanat cu 15 minute din cauza succesului ei nebun la studenti. Nu mi-a fost dat sa vad o sala intreaga sa miste capul ca la tenis dupa un profesor. Desavarsita didactica detinea (serios).

Dupa-masa am petrecut-o prin oras vizitand domul, cetatea medievala si muzeul egiptean, scarile muzeului romanic. Cetatea era conservata intr-un mod care ajuta saracirea turistilor. In castel nu am putut intra, programul fiind epuizat la ora aia, dar in fiecare casa a aleei principale era cate un magazin instalat. Fiecare casa parea recent renovata, frumos pictata si intretinuta. O fantana la intrarea pe poarta principala si niste scari mari de lemn care duceau sus pe zidul de aparare.

M-am bucurat mult sa vizitez muzeul egiptean. In clasa a 5-a cand vedeam poze cu statui, mumii si obiecte antice ale Egiptului eram absorbit. Sa vad mumii adevarate (oameni, pisici, vaci, crocodili), statui cu Sekhmet si sarcofage de diferite forme si culori (de piatra, de lemn, pictate si nepictate), peruci, curmale vechi de 3000 de ani, hieroglife pictate sau sculptate, cartea mortii sau statuia de 2m in lemn a unui egiptean au fost inchiderea unui cerc inceput acum mai mult de 15 ani.

Scarile muzeului roman (descrise pe o placuta drept “unele din cele mai frumoase din lume”) si holul inalt colorat intr-un azuriu spalacit pe alocuri, cu geamuri nu tocmai perfecte si cu o multime de decoratiuni sculptate lasa o un sentiment cald. Ma simteam intr-un loc primitor desi opulent unde as putea dormi chiar si pe jos.

Daca la inceputul vizitei de dupa-masa am fost cu cu Yahya, cu portughezii, polonezul si ungurul, la sfarsit (cetatea) am ramas doar cu Eduardo (portughez). Yahya a fost cel mai reticent la muzee si vizitarea orasului. In cel egiptean stiga dupa mine “Alex….Aici nu e nimic de vazut. Ce porcarie!”. Vazand mumiile “Sunt pe bune? Ce vrajeala…asa ceva nu exista!”, mai incolo “Ce popor de necredinciosi!” sau “Italienii au furat din Egipt, toti au furat…o porcarie” (aici poate are dreptate). Atingea statuile cu mana deoarece nu intelegea ca e “haram” sa pui mana pe exponate in muzeu. A plecat dezamagit. Lui nu ii plac muzeele. Cand a aflat ca pe la 1700 a fost construit palatul in care fiinteaza muzeul cu scarile mai sus descrise, a fluierat tare si a zis “300 de ani…maaama”. Pentru el orice nu este arabesc, de sticla si otel, nou, inalt si scump nu este frumos. “E vechi? Nu e bun.”

Dar a capitulat repede. Mersul pe jos si foamea l-au doborat si a luat 15-le inapoi spre hotel, nevizitand si cetatea medievala. Cand am cumparat timbre pentru vederi am trecut din nou prin momente de prietenie “italiano-romana”. Cu un gest rautacios vanzatoarea mi-a inmanat achizitia. Pana sa ma auda numarand in romana banii a fost prietenoasa, apoi nu. Dar drumul spre cetate a fost o ora in care am povestit cu Eduardo vrute si nevrute, despre doctorate, scoli, anomaly detection. A fost o continuare a cursului care m-a motivat.

Seara a trecut repede. Frigul se lasase afara si jucand un poker la portughezi am incheiat la 12 ziua de vineri.

Doua zile in care am neglijat Torino si m-am concentrat pe scoala. Am un gust foarte amar, plecat din nemultumirile care ma macina de un an. Nemultumirile astea am incercat sa le inlatur citind ce apucam, dar imi dau seama ca, fara un contact valabil cu un indrumator, de pomana citesc ce imi pica in mana. Mai ales ideile, pe care le am in cap, sunt nevalidate in discutii cu alti oameni.

Cursurile sunt interesante. Multa informatie, referinte bibliografice, un fel de demo al teoriilor si uneltelor pe care cineva le-ar putea folosi pentru detectarea anomaliilor intr-o retea. Imi place foarte mult, si ma gandesc cu dor ca un studiu nemtesc intr-o atmosfera romaneasca ar fi posibil in Italia.

Am plecat de la cursuri si laboratoare cu o energie pe care nu am mai avut-o de multa vreme. Ma simteam bine ca aflam lucruri noi; pe cealalta parte ma ofticam ca sunt vai steaua mea de prost. Ascultam cursurile cu maximul de concentrare de care sunt capabil. Unele lucruri treceau pe langa urechi din cauza ca nu detin nici macar bazele acelor materii, iar altele ma absorbeau. Incepeam sa ma gandesc la cum se pot efectua anumite detectari si imi dadeam seama ca profesorul a trecut de mult la alta folie. Ritmicitatea foliilor uneori era obositoare. Pauzele dintre cursuri enervante. Am incercat sa mai citesc cate ceva la sfarsitul zilei, sa mai sedimentez in neuroni niste informatie. Nu a prea mers insa.

Marti am fost la o pizza in oras la “Amici miei” unde un vin rosu cu o margherita si-au batut joc de 9 euro. Dar a fost cea mai buna bataie de joc de pana acum. O pizza gustoasa, cu o aroma simpla si rotunda, putin sarata, calda si arsa usor de la cuptorul pe lemne. Vinul un demisec deloc aspru, care ai fi spus ca fratele pizzei. Restaurantul este undeva aproape de centru, pe langa Corso Vittorio Emanuelle II. Bulevardul ala ma impresioneaza intotdeauna. Galeriile (sau cum le-o spune), desi am mai povestit despre ele, sunt omniprezente. Usile mari de lemn, fatadele magazinelor. Iar intr-un sens giratoriu era o statuie (presupun a lui Vittorio) urcata pe un piedestal inalt care la picioare avea un covor des de flori. Nu cunosc ocazia, dar era o pata de culoare in seara aia. Trecerea de pietoni urma forma intersectiei si ocolea statuia

In plan social observ ca ma inteleg bine cu finlandezii si cu polonezii. Nu stiu de ce am o anumita antipatie pentru nemti. Sunt baieti simpatici, dar banuiesc ca poporul german a lasat prea multe sechele in mine. Iar multiculturalismul musulman incepe sa ma oboseasca. Yahya de exemplu nu este facut pentru alta tara in afara de Germania. Acolo se cam tolereaza totul, dar aici comportamentele non europene/italiene sunt taxate. Inclusiv de mine.

Am inceput dimineata pe la 8, spre disperarea colegului insotitor. Nu se anunta nimic palpitant. Cursurl ar fi trebuit sa inceapa la 2, iar eu vroiam sa vizitez orasul pe jos. Ceea ce am si reusit sa incep la ora 9 dupa un mic dejun oarecum bun. Automatul de cafea era de fapt clasica chestie de ness la comanda. Niste paini mici mici tavalite prin malai, cateva felii de sunca si cateva acompaniamente de cascaval au contribuit decisiv la potolirea foamei matinale.

De la hotel am plecat pe jos spre gara centrala, iar de acolo prin centru hai hui. Era destul de frig, iar mainile imi inghetasera groaznic pe aparatul foto. Inca nu imi venea sa cred cat de frumos este orasul. Piaza San Carlo, iar apoi Piaza Castello, Piazza Vittorio Veneto, Muzeul Filmului, corpuri ale universitatii, pavaj peste tot, trotuarele pavate si acoperite cu arcade sprijinite in coloane, apoi liniitle de tramvai. Peste tot cate o cafenea, cate o mica bodega. Masinile se inghesuiau pe strazi, tramvaiele sunau clopotele si lumea fuma impasibila pe strada. Cladirea rectoratului universitatii din Torino avea o curte interioara micuta, dar etajul cu coloane, o zeita in marmura pazea o parte, iar alta statuie de data aceasta masculina si tot de marmura strajea o intrare/iesire.

Lemn de inghetati am plecat inapoi spre hotel. Yahya hotarat cum e a vrut sa ia autobuzul, apoi m-a urmat pe motiv ca oricum pe jos ajungem mai repede. Nu a fost sa fie, pentru ca am pierdut drumul in timp ce ne certam despre influenta lui Allah in productia de rosii, si asa am mai calatorit 30 de minute pe jos spre disperarea lui. Bulevarde mari cu copaci neinfrunziti promiteau o imagine verde pentru vara care va urma.

Cel putin am apucat sa vad orasul cat de cat. Socul cel mai mare l-am avut la scoala. Ma simteam ca pe colina. Corpuri in renovare, sali dotate cu tehnologie, bude carora nu li se inchid usile, studenti care joaca carti pe hol, cantina care nu are sucuri naturale, noroiul de pe trotuarele dimprejur. Ca la Universitatea Transilvania. Intr-un exces de dor, chiar am intrat pe site-ul brasovenilor, ca sa imi dau totusi seama ca la Torino e alta lume insa.

Colegii deja ii cunosteam intr-o masura: doi nemti batuti in cap (fiecare peste 30 de ani cred cu cosuri pe fata), 2 finlandezi, portughezi, spanioli, italieni etc. Iar cunostiintele au fost adancite seara in oras. Unde am lasat 15 euro. Organizarea a fost tipic italieneasca lipsind cu desavasire. A doua teapa din Torino. Incepusem bine intr-un fel de bar unde pentru orice bautura comandata puteai manca cat vrei. Asa ca am baut o bere cu 5 euro si am mancat niste cartofi, niste legume in inecate in ulei si niste bucatele de carne, bineinteles, tot in ulei inecate. Dupa 2 ore inca o bere. Dar teapa cea mai mare am luat-o la pizzeria de langa hotel: un bar de karaoke cu 5 clienti peste 40 de ani care zbierau pe cantece italienesti. 9 oameni, 9 beri mari comandate, am primit 9 beri de 0.33 fiecare costand 5 euro. Am baut repede si apoi ne-am dus la somn. Inca o zi in Torino, inca ceva interesant.

Ajunsi in aeroportul de la Muenchen. Marcela ramasese in Passau, iar eu cu Yahya am ajuns dupa un drum plictisitor cu trenul. Un aeroport mai mare decat vazusem in Dortmund, mai stralucitor, impersonal. Facem check-in la automatul Lufthansa, totul se misca repede. Asteptam 2 ore si discutam ca sa pierdem vremea. Existau cabine pentru fumat extrem de bine aerisite si sponsorizate de Camel.

Avionul era unul cu elice. In cotiere erau scrumiere si imi dau seama ca avionul e mai batran decat mine. Decolarea cu un zgomot puternic al elicelor m-a nelinistit putin, dar am supravietuit, iar momentul cand am traversat norii a fost o premiera pentru mine. Acolo sus, peisajul era foarte frumos (cliseu). Norii se intindeau peste tot albi si cu putine iregularitati. Undeva se vedeau mai josi si mai gri. Probabil in zonele acelea ploua. Muntii erau plini de zapada. Un lac intins intre niste creste, perne albe groase peste tot, case umbrite in vai, multe varfuri iar pe la mijlocul lor bariera brazilor. Stateam cu fruntea lipita de geam si ma uitam cum peisajul se insira in jurul si sub coca avionului.

Ajuns in Torino, dupa o aterizare destul de en-fanfare, am pus piciorul pe pamant si am multumit lui Dumnezeu ca sunt intreg. Apoi a inceput experienta italiana.

Nu stiam de unde sa luam autobuzul catre oras. O usa mare glisanta era inscriptionata cu “BUS”. Intram pe ea, urmam drumul, iar de jur imprejur erau ghisee pentru inchirieri auto. Noi ne urmam drumul de drept inainte, traversam alte cateva usi glisante, ajungem intr-o statie de tren de unde trenul spre Torino tocmai plecase. Cand ne intoarcem spre aeroport vedem autobuzul. Aflam de la un viitor pasager ca biletele se pot cumpara si de la sofer, doar ca soferul (un italian tanar bronzat cu fata rotunda si parul periuta) ne da jos si ne indruma nepoliticos spre automatul din aeroport. Automatul italian ne ia banii, da cu 50 de centi mai putin si ne enerveaza la culme. Fugim cu biletele spre autobuz, dar autobuzul pleaca din statie, lasandu-ne pentru inca o ora sub acoperisul autogarii din parcarea de taxiuri torineze.

Drumul pana in Torino cu autobuzul a durat 40 de minute, timp in care nostalgiile si dorul de Romania m-au cuprins din plin. Gradini nelucrate, drumuri in reparatie, case nestralucitoare, apoi inceputul de Torino care arata ca periferia Bucurestiului. Si chiar imi era dor si ma gandeam ca nu a mintit persoana care a spus ca Italia e un fel de Romania. Porta Nuova - o gara mare cu un corso care ii trece prin fata era locul de unde trebuia sa ne indreptam spre hotelul nostru. Incercand sa gasim locul de unde sa luam noul autobuz am prins un pic zona. Trotuarele acoperite de arcade, lumea pe strada si mai important atmosfera. Strazi perpendiculare in corso, strazi ticsite de case cu etaje si obloane de lemn nevopsite de la inceputul celui de-al doilea razboi mondial probabil. Multi fumatori, multe fumatoare si Yahya a inceput sa se simta incoltit de mizeria din jurul lui. Contrastul cu lumea araba stralucitoare (vezi Dubai si clonele) il faceau sa exclame ca Torino e sub-uman.

Hotelul cu o camera care contine si o mica bucatarie cu 2 ochiuri si un frigider era destul de aproape de gara totusi, dar soferul autobuzului (chit ca nu vorbea engleza) ne-a ajutat sa coboram unde trebuie, dar problema a fost ca exactitatea mea in orientare a facut ca un drum de 5 minute sa dureze alte 20 in plus.

Iar mancarea in oras…fabuloasa. De la receptie am fost trimisi la o pizzerie buna in zona, doar ca receptionera nu cunostea harta, iar pana acolo erau vreo 6km cel putin. Astfel, intreband un nene care schiopata si fuma pipa, am aflat ca “a la semaforo” la dreapta e o “giardina” iar acolo “buona pizza”. In timp ce descria pizza isi unea primele trei degete de la mana dreapta intr-un gest tipic italian si le indrepta spre buze…

Restaurantul curat, frumos, scump, extrem de scump, al dracu de scump. Apoi am aflat ca asa este peste tot. Oricum nici un chelner nu vorbea engleza, iar romana mea nu tine de foame in Italia unde nici de al dracu nu scot vreun cuvant in romana. Aici ma dau german, pentru nici un italian nu isi da seama ca nu sunt neamt. Atatea limbi straine stiu ei.

Dupa o satioasa salata imensa (asa a descris-o chelnerul), care a fost cat una normala la cantina, am platit si 2 coperti de 1.70 fiecare, iar eu care vroiam sa mananc doar sa tin companie arabului am ajuns sa platesc mai mult ca el. Am mancat, am jurat ca nu o sa mai iau teapa in Torino, am platit si am plecat. A urmat o scurta pierdere de timp pe drumuri stiute numa de mine, iar noaptea am terminat-o cand am ajuns in pat si am adormit instant.

Bucuria produsa de faptul ca am ajuns in Torino, de faptul ca ma simt ca acasa si ca orasul este extrem de frumos, m-a facut sa dorm bine. Deocamdata le pot ierta orice italienilor, atata timp cat sunt asa cum mi-i imaginez. Si asa au fost: neatenti, pusi pe tepe si ingamfati. Chiar incepuse sa imi placa Italia.