paler.ro

Buna dispozitie a Torino-ului asupra mea a fost pusa in pericol zilele astea doua. Joi a fost asa-numitul eveniment social. Dupa cursuri si laborator am plecat in oras sa ma plimb. Laboratorul fusese o durere imensa de cap, deoarece nea Kave Salamatian a tinut mortis sa ne puna in situatia de a invata digital image processing. Obositor lucru cand nu ai experienta cu teoria materiei, iar Matlab este in cel mai bun caz un nume auzit aleator de la colegii ingineri sau matematicieni. Doamne ce laborator. Pana si mersul la buda a fost o experienta placuta. In final tot am inteles ceva, dar e greu in intuneric cu o lumanare pe terminate.

Afara ningea, ploua si era frig. Stiuta treaba ca am sa inghet. Am lasat la hotel rucsacul, am luat aparul foto, harta si da-i spre centru cu 15-le. Am coborat aproape de piazza Castello, si m-am piedut pe strazi. Tot pe acolo am putut vedea o sala imensa unde putea intra inca din strada. Ceva cu Romano se numea, si era umpluta de o lumina mai verde-albastra placuta. In centru plante, pe jos marmura presupun, in sus un etaj si o cupola de sticla. Undeva un cinematograf si un restaurant chic si anticariate. De acolo se ajungea pe langa biblioteca nationala si muzeul Egiptului antic. Bocna, ocolind mult, ajung la Pizzeria Regina Margherita unde avea loc marele eveniment social.

Ne asezam la mese, comandam mai umil dupa buget, primim o pizza cam nefacuta si un vin de 6 ori mai scump decat e normal: un primitivo. Atmosfera se destinde odata cu aprinderea unei plasme gigantice. Mancam, mai povestim, glumim de polonezul care facea ochi dulci unei italience cu o fata foarte simpatica si cu ochi mari negrii. Orice privire a ei il inrosea pe doctorandul nostru. Dar momentul nenorocirii apare odata cu plata. Un nou schimb de cultura. Platim “a la romana”. Nota se imparte la numarul de meseni. In loc de 8 euro scot 17 din buzunar. Injur ca am trait sa o vad si pe asta si imi dau seama ca mersul la o bere in oras este mult pus in dificultate. Dar ajungem totusi unde comand un Erdinger. Daca nemtii nu stiu ce e cafeaua, atunci italienii nu stiu ce e berea. O bataie de joc fata de spuma Weizenului. Barmanul nu stia sa verse in halba. Bine macar ca avea un gust cunoscut si acceptabil.

Dimineata de vineri a fost relaxata. Cursul Katerinei Argyraki a fost cel mai mare succes al scolii de iarna. O cercetatoare tanara, nesperat de frumoasa, chic imbracata, cu gesturi fine si cu un accent al englezei insesizabil. A povestit despe problemele filtrarii in retele, apoi despre o noua arhitectura a routerelor. In pauza dintre cursuri a fost asaltata de cohorte de studenti care ar fi stat probabil la infinit de vorba cu ea. De fapt al doilea curs s-a amanat cu 15 minute din cauza succesului ei nebun la studenti. Nu mi-a fost dat sa vad o sala intreaga sa miste capul ca la tenis dupa un profesor. Desavarsita didactica detinea (serios).

Dupa-masa am petrecut-o prin oras vizitand domul, cetatea medievala si muzeul egiptean, scarile muzeului romanic. Cetatea era conservata intr-un mod care ajuta saracirea turistilor. In castel nu am putut intra, programul fiind epuizat la ora aia, dar in fiecare casa a aleei principale era cate un magazin instalat. Fiecare casa parea recent renovata, frumos pictata si intretinuta. O fantana la intrarea pe poarta principala si niste scari mari de lemn care duceau sus pe zidul de aparare.

M-am bucurat mult sa vizitez muzeul egiptean. In clasa a 5-a cand vedeam poze cu statui, mumii si obiecte antice ale Egiptului eram absorbit. Sa vad mumii adevarate (oameni, pisici, vaci, crocodili), statui cu Sekhmet si sarcofage de diferite forme si culori (de piatra, de lemn, pictate si nepictate), peruci, curmale vechi de 3000 de ani, hieroglife pictate sau sculptate, cartea mortii sau statuia de 2m in lemn a unui egiptean au fost inchiderea unui cerc inceput acum mai mult de 15 ani.

Scarile muzeului roman (descrise pe o placuta drept “unele din cele mai frumoase din lume”) si holul inalt colorat intr-un azuriu spalacit pe alocuri, cu geamuri nu tocmai perfecte si cu o multime de decoratiuni sculptate lasa o un sentiment cald. Ma simteam intr-un loc primitor desi opulent unde as putea dormi chiar si pe jos.

Daca la inceputul vizitei de dupa-masa am fost cu cu Yahya, cu portughezii, polonezul si ungurul, la sfarsit (cetatea) am ramas doar cu Eduardo (portughez). Yahya a fost cel mai reticent la muzee si vizitarea orasului. In cel egiptean stiga dupa mine “Alex….Aici nu e nimic de vazut. Ce porcarie!”. Vazand mumiile “Sunt pe bune? Ce vrajeala…asa ceva nu exista!”, mai incolo “Ce popor de necredinciosi!” sau “Italienii au furat din Egipt, toti au furat…o porcarie” (aici poate are dreptate). Atingea statuile cu mana deoarece nu intelegea ca e “haram” sa pui mana pe exponate in muzeu. A plecat dezamagit. Lui nu ii plac muzeele. Cand a aflat ca pe la 1700 a fost construit palatul in care fiinteaza muzeul cu scarile mai sus descrise, a fluierat tare si a zis “300 de ani…maaama”. Pentru el orice nu este arabesc, de sticla si otel, nou, inalt si scump nu este frumos. “E vechi? Nu e bun.”

Dar a capitulat repede. Mersul pe jos si foamea l-au doborat si a luat 15-le inapoi spre hotel, nevizitand si cetatea medievala. Cand am cumparat timbre pentru vederi am trecut din nou prin momente de prietenie “italiano-romana”. Cu un gest rautacios vanzatoarea mi-a inmanat achizitia. Pana sa ma auda numarand in romana banii a fost prietenoasa, apoi nu. Dar drumul spre cetate a fost o ora in care am povestit cu Eduardo vrute si nevrute, despre doctorate, scoli, anomaly detection. A fost o continuare a cursului care m-a motivat.

Seara a trecut repede. Frigul se lasase afara si jucand un poker la portughezi am incheiat la 12 ziua de vineri.

This entry was posted on Sunday, February 14th, 2010 at 9:27 pm and is filed under Lista blogului. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.