Torino - 09.02.2010 si 10.02.2010
Doua zile in care am neglijat Torino si m-am concentrat pe scoala. Am un gust foarte amar, plecat din nemultumirile care ma macina de un an. Nemultumirile astea am incercat sa le inlatur citind ce apucam, dar imi dau seama ca, fara un contact valabil cu un indrumator, de pomana citesc ce imi pica in mana. Mai ales ideile, pe care le am in cap, sunt nevalidate in discutii cu alti oameni.
Cursurile sunt interesante. Multa informatie, referinte bibliografice, un fel de demo al teoriilor si uneltelor pe care cineva le-ar putea folosi pentru detectarea anomaliilor intr-o retea. Imi place foarte mult, si ma gandesc cu dor ca un studiu nemtesc intr-o atmosfera romaneasca ar fi posibil in Italia.
Am plecat de la cursuri si laboratoare cu o energie pe care nu am mai avut-o de multa vreme. Ma simteam bine ca aflam lucruri noi; pe cealalta parte ma ofticam ca sunt vai steaua mea de prost. Ascultam cursurile cu maximul de concentrare de care sunt capabil. Unele lucruri treceau pe langa urechi din cauza ca nu detin nici macar bazele acelor materii, iar altele ma absorbeau. Incepeam sa ma gandesc la cum se pot efectua anumite detectari si imi dadeam seama ca profesorul a trecut de mult la alta folie. Ritmicitatea foliilor uneori era obositoare. Pauzele dintre cursuri enervante. Am incercat sa mai citesc cate ceva la sfarsitul zilei, sa mai sedimentez in neuroni niste informatie. Nu a prea mers insa.
Marti am fost la o pizza in oras la “Amici miei” unde un vin rosu cu o margherita si-au batut joc de 9 euro. Dar a fost cea mai buna bataie de joc de pana acum. O pizza gustoasa, cu o aroma simpla si rotunda, putin sarata, calda si arsa usor de la cuptorul pe lemne. Vinul un demisec deloc aspru, care ai fi spus ca fratele pizzei. Restaurantul este undeva aproape de centru, pe langa Corso Vittorio Emanuelle II. Bulevardul ala ma impresioneaza intotdeauna. Galeriile (sau cum le-o spune), desi am mai povestit despre ele, sunt omniprezente. Usile mari de lemn, fatadele magazinelor. Iar intr-un sens giratoriu era o statuie (presupun a lui Vittorio) urcata pe un piedestal inalt care la picioare avea un covor des de flori. Nu cunosc ocazia, dar era o pata de culoare in seara aia. Trecerea de pietoni urma forma intersectiei si ocolea statuia
In plan social observ ca ma inteleg bine cu finlandezii si cu polonezii. Nu stiu de ce am o anumita antipatie pentru nemti. Sunt baieti simpatici, dar banuiesc ca poporul german a lasat prea multe sechele in mine. Iar multiculturalismul musulman incepe sa ma oboseasca. Yahya de exemplu nu este facut pentru alta tara in afara de Germania. Acolo se cam tolereaza totul, dar aici comportamentele non europene/italiene sunt taxate. Inclusiv de mine.