Torino - 07.02.2010
Ajunsi in aeroportul de la Muenchen. Marcela ramasese in Passau, iar eu cu Yahya am ajuns dupa un drum plictisitor cu trenul. Un aeroport mai mare decat vazusem in Dortmund, mai stralucitor, impersonal. Facem check-in la automatul Lufthansa, totul se misca repede. Asteptam 2 ore si discutam ca sa pierdem vremea. Existau cabine pentru fumat extrem de bine aerisite si sponsorizate de Camel.
Avionul era unul cu elice. In cotiere erau scrumiere si imi dau seama ca avionul e mai batran decat mine. Decolarea cu un zgomot puternic al elicelor m-a nelinistit putin, dar am supravietuit, iar momentul cand am traversat norii a fost o premiera pentru mine. Acolo sus, peisajul era foarte frumos (cliseu). Norii se intindeau peste tot albi si cu putine iregularitati. Undeva se vedeau mai josi si mai gri. Probabil in zonele acelea ploua. Muntii erau plini de zapada. Un lac intins intre niste creste, perne albe groase peste tot, case umbrite in vai, multe varfuri iar pe la mijlocul lor bariera brazilor. Stateam cu fruntea lipita de geam si ma uitam cum peisajul se insira in jurul si sub coca avionului.
Ajuns in Torino, dupa o aterizare destul de en-fanfare, am pus piciorul pe pamant si am multumit lui Dumnezeu ca sunt intreg. Apoi a inceput experienta italiana.
Nu stiam de unde sa luam autobuzul catre oras. O usa mare glisanta era inscriptionata cu “BUS”. Intram pe ea, urmam drumul, iar de jur imprejur erau ghisee pentru inchirieri auto. Noi ne urmam drumul de drept inainte, traversam alte cateva usi glisante, ajungem intr-o statie de tren de unde trenul spre Torino tocmai plecase. Cand ne intoarcem spre aeroport vedem autobuzul. Aflam de la un viitor pasager ca biletele se pot cumpara si de la sofer, doar ca soferul (un italian tanar bronzat cu fata rotunda si parul periuta) ne da jos si ne indruma nepoliticos spre automatul din aeroport. Automatul italian ne ia banii, da cu 50 de centi mai putin si ne enerveaza la culme. Fugim cu biletele spre autobuz, dar autobuzul pleaca din statie, lasandu-ne pentru inca o ora sub acoperisul autogarii din parcarea de taxiuri torineze.
Drumul pana in Torino cu autobuzul a durat 40 de minute, timp in care nostalgiile si dorul de Romania m-au cuprins din plin. Gradini nelucrate, drumuri in reparatie, case nestralucitoare, apoi inceputul de Torino care arata ca periferia Bucurestiului. Si chiar imi era dor si ma gandeam ca nu a mintit persoana care a spus ca Italia e un fel de Romania. Porta Nuova - o gara mare cu un corso care ii trece prin fata era locul de unde trebuia sa ne indreptam spre hotelul nostru. Incercand sa gasim locul de unde sa luam noul autobuz am prins un pic zona. Trotuarele acoperite de arcade, lumea pe strada si mai important atmosfera. Strazi perpendiculare in corso, strazi ticsite de case cu etaje si obloane de lemn nevopsite de la inceputul celui de-al doilea razboi mondial probabil. Multi fumatori, multe fumatoare si Yahya a inceput sa se simta incoltit de mizeria din jurul lui. Contrastul cu lumea araba stralucitoare (vezi Dubai si clonele) il faceau sa exclame ca Torino e sub-uman.
Hotelul cu o camera care contine si o mica bucatarie cu 2 ochiuri si un frigider era destul de aproape de gara totusi, dar soferul autobuzului (chit ca nu vorbea engleza) ne-a ajutat sa coboram unde trebuie, dar problema a fost ca exactitatea mea in orientare a facut ca un drum de 5 minute sa dureze alte 20 in plus.
Iar mancarea in oras…fabuloasa. De la receptie am fost trimisi la o pizzerie buna in zona, doar ca receptionera nu cunostea harta, iar pana acolo erau vreo 6km cel putin. Astfel, intreband un nene care schiopata si fuma pipa, am aflat ca “a la semaforo” la dreapta e o “giardina” iar acolo “buona pizza”. In timp ce descria pizza isi unea primele trei degete de la mana dreapta intr-un gest tipic italian si le indrepta spre buze…
Restaurantul curat, frumos, scump, extrem de scump, al dracu de scump. Apoi am aflat ca asa este peste tot. Oricum nici un chelner nu vorbea engleza, iar romana mea nu tine de foame in Italia unde nici de al dracu nu scot vreun cuvant in romana. Aici ma dau german, pentru nici un italian nu isi da seama ca nu sunt neamt. Atatea limbi straine stiu ei.
Dupa o satioasa salata imensa (asa a descris-o chelnerul), care a fost cat una normala la cantina, am platit si 2 coperti de 1.70 fiecare, iar eu care vroiam sa mananc doar sa tin companie arabului am ajuns sa platesc mai mult ca el. Am mancat, am jurat ca nu o sa mai iau teapa in Torino, am platit si am plecat. A urmat o scurta pierdere de timp pe drumuri stiute numa de mine, iar noaptea am terminat-o cand am ajuns in pat si am adormit instant.
Bucuria produsa de faptul ca am ajuns in Torino, de faptul ca ma simt ca acasa si ca orasul este extrem de frumos, m-a facut sa dorm bine. Deocamdata le pot ierta orice italienilor, atata timp cat sunt asa cum mi-i imaginez. Si asa au fost: neatenti, pusi pe tepe si ingamfati. Chiar incepuse sa imi placa Italia.
February 10th, 2010 at 8:39 am
Gestul ala cu 3 degete… vine de la turci parca si e acompaniat de expresia “giugiuc”