in fiecare dimineata este ceata deasupra inn-ului
Tuesday, December 1st, 2009
Complet nemultumit de ceea ce era in jur, acum am ajuns mult mai complet. O sa fie o insemnare lunga. Sper.
Mai am 35 de minute pana cand ceasul care circula pe Skype ma va anunta ca e momentul sa imi cunosc destinul culinar al zilei: pranzul de la cantina. Voi manca sper ieftin, voi arunca inca 1.10 pe o cafea cu lapte, pe care o voi sorbi singur undeva afara gandindu-ma ca acum cateva zile aveam cu cine povesti.
Anul asta nu am citit si nu am scris nimic. Poate de aici mi se trage si lipsa de energie. Weizn insa am sorbit atunci cand supararile mele ma aratau ratat. Si inca cred supararile, iar in biserica ratarilor ma inchin zilnic. Un gest spiralat care duce in jos, iar de acolo mai ies cand afara e frumos si ma plimb cu Marcela. Acum e decembrie.
Cand am intrat la facultate eram cu tata prin Brasov. Era un noroi pana la glezne in fata corpului P si ne uitam la lista cu cei admisi. El parea entuziasmat. M-a felicitat si apoi am plecat pe jos spre corpul N, unde erau si ceilalti prieteni ai mei afisati. Pe drumul de la P la N, ocolind balti, nu cred ca am povestit noi prea multe. La coltul liceului Unirea ma intreaba “Si ce vrei sa faci mai departe?”. Raspunsul de un patetism tipic momentului a venit in “Vreau sa fiu cercetator”. Dar era ploaie marunta afara, si eu stiam ca facultatea in primul rand te scapa de armata, apoi ca te urca undeva sus in mentalul coletiv. Vroiam algoritmica.
Nu mai tin minte cand, insa s-a intamplat odata sa fiu tot cu tatal meu tot in Brasov. Eram pe Muresenilor, prin zona la Bella Musica. Sa fi fost cand eram in liceu. Banuiesc ca mancasem o prajitura impreuna? Adica eu ala de acum, care tradez caloriile zaharate imbratisand drojdia si graul mai des, am fost atunci … Nu mai conteaza. Ii povesteam lu’ ‘Lexe ca nu o sa reusesc in viata mea sa fac o aplicatie cu interfata grafica. “Prostii” a zis. Apoi prin facultate cand faceam din astea m-am saturat si am ridicat consola la rang de semi-zeu. Am reusit si mi-am dorit altceva.
Ce este trist? Trist este ca am uitat ce imi doream in 2002. Sa devin cercetator. Sa duc o viata modesta, dezorganizata social. Sa citesc, sa invat pana imi bubuie capul si apoi sa devin si mai nemultumit. Deviez de la calea impusa de fiecare data. Incerc sa ma apropiu, o iau razna in detalii si deviez din nou. Trist este ca au trecut 7 ani de atunci. Si mai trist este ca sunt cu 7 ani mai prost decat atunci. Modelele alese de mine se leaga de Berlin, dar si de alte orase mari: Viena, Paris si alte orase cliseizate ale zilelor noastre. De Passau inca nu cred ca se leaga vreun destin model pentru mine, iar eu voi fi forta care va indoi timpul si spatiul, va transforma orasul intr-un origami (?), si apoi il va pune pe Dunare sa pluteasca pana la Costinesti.
Oricum ideea era sa povestesc despre ce mi-am dorit.
Astept ceasul pe Skype. He’s still on the phone….