wiesbaden
Am plecat din Passau pentru o vizita la Wiesbaden. Era marti. Rezolvasem ce aveam de facut pe aici. Cald. Ma topeam prin centru. Mergeam pe jos si am zis ca e momentul sa plec. Am venit pe jos in camin, am lucrat ceva pentru nea Bela, am plecat pe jos la gara si am luat trenul catre Wiesbaden. Cred ca era seara cand am ajuns. Era lumina afara. Pe drum adormisem, ma zbatusem la un moment dat in tren, asa cum stateam cu picioarele sprijinite in spatarul scaunului din fata.
Racoarea din gara, dorinta de cafea to-go de la Ditsch, un euro in minus pe viciul lichid si drumul pe jos pana la Dernsches Gelände. Atat de mult m-am bucurat ca am ajuns in Wiesbaden ca mi se parea ca si cum totul e acasa. Strada plina de cladiri cu 4 etaje care lasau umbra, primavara care se dusese si murdarise trotuarul cu petale de flori din pomii de pe lateralul strazii. Era de vis. Si eu care vorbeam cu Marcela si ii povesteam ca ma bucur ca am ajuns din nou in Wiesbaden. Aproape ca imi dadeau lacrimile de bucurie ca vad din nou intersectia de la Rheinstrasse care da spre centru. Acelasi leu pazea coaforul de pe dreapta. Rhein-Main Grill si Hifi-Profis cu televizoare mari in geam.
Am luat un 23. 2.30 euro. Pe drumul cu busul ma tineam de cafeaua mea semi-bauta si admiram smiley-ul pictat mare pe o usa vis-a-vis de hypo vereinsbank. Apoi Kirchgasse. Magazinele, lumea in statie, atmosfera de oras putin murdar, dar care e locul pe unde umblam noptile. Platz de deutschen Einheit de unde se urca toti Pennerii si dubiosii. Acolo se umple autobuzul.
Urmeaza Bleichstrasse unde es ASE-ul wiesbaderean, un kebap mai ieftin (era 3 pentru studenti, dar acum cu criza lasase la 2.50) si cinematograful. O curba la stanga, una la dreapta, Drei Weiden-Strasse, Loreleiring, si Dotzheim Mitte. La Kleinfeldchen ma uitam sa vad daca urca cineva cunoscut. Acelasi betiv care greseste autobuzul si urca cu slitul deschis. Cu plasa de material textil se tinea de bara de la usa.
In parcarea caminului am fost din nou uimit. Crescusera copacii din parcare. Niciodata nu imi daduseam seama ca trebuie sa creasca. Pe cutia postala nu mai era numele meu. Am sunat, am urcat. Am salutat lumea. Si dimineata pe la 4-5 m-am pus la somn dupa ce cu Bogdan am consumat o jumate de sticla de tarie si am baut bere. Am ascultat din nou Iggy. Am dormit pe jos la el in camera. Apartamentul era curat. Plantele crescusera. Nu mai era casa mea. Era a altora. M-am intristat.
Prima zi din episodul Wiesbaden care m-a convins ca intr-o zi trebuie sa scriu despre cele 4 semestre petrecute acolo.