rezultatele cercetarilor mele stiintifice
Dimineata m-am trezit cu o mahmureala greu de descris. Mi-am dat seama ca cu o seara inainte nu bausem nici o bere, dar organismul meu invatat cu lichide mai mult sau mai putin alcoolice a intrat in rutina si indiferent ce as face el simte nevoia sa fie mahmur si obosit. Nu am devenit alcoolic, dar explic o stare care am invatat-o aici. Oboseala.
Am deschis ochii si am vazut soarele prin frunzele castanului de la geam. Acelasi castan. Cand m-am ridicat de pe salteaua mea si am deschis geamul ca sa aerisesc camera am observat soarele si Rinul. Si vedem ceea ce mi se parea a fi mai departe decat as fi vazut vreodata. Rinul si izvoarele sale. Mi-am spus ca e imposibil sa am o vedere intr-atat de buna. Poate lipsa alcoolului sa imi fi imbunatatit vederea sau somnul prelungit sa faca minuni? Sau pur si simplu lipsa norilor si a smogului fin de Germania sa imi permita sa vad intr-atat de departe.
Cu o noapte inainte visasem ca lumina se indoaie. De multe ori am ideile mele gandindu-ma ca sunt un geniu intelectual nedescoperit. Si atunci ma imbrac. In pielea goala imi e rusine sa fiu geniu. Anumite gesturi reflex ale diminetii ma rusineaza. Intelectualul din mine isi spune ca suntem cu totii animale superioare care constientizeaza ca lumine se indoaie, dar nu putem demonstra pentru ca inca nu am surprins destule dimineti clare fara smog si nori. Gratarul de cu o seara inainte imi aduce aminte de discul incins plin de ulei pe care am prajit bucati de carne care se imbibasera in ulei. Si gratarul era un disc cu margini pentru ca uleiul sa nu curga. Carnea se patrundea in uleiul fierbinte.
In antichitate se spunea ca Atlas tine pamantul pe umerii sai. O super fiinta care tine pamantul in spate. Si intrebarea care mi-o pun este cum de reusea? In scoala am invatat ca pamantul se invarte in jurul soarelui, iar luna in jurul pamantului. Atlas trebuie sa se fi invartit si el cumva, iar luna ii ocolea cumva umerii ca sa nu il loveasca si sa scape pamantul. Dar e normal, lumea de atunci nu stapanea stiinta asa cum o cunoastem noi acum. Simplifica lucrurile incercand sa fundamenteze adevaruri. Povestea cu Atlas trebuie insa sa aiba o urma de adevar pentru ca si discul gratarului era sustinut de un lant, la fel cum carnea de pe disc in inconstienta ei nu cunostea detaliile aranjamentului in care ea isi ducea existanta disciana.
Facand analogia carnii cu trupul meu si anuland existenta lantului prin prezenta lui Atlas imi dau seama ca pamantul poate e disc. Realizez ca lumina se indoaie. Este normal. La fel cum soarele este sticla de bere tinuta de zei in mana in timp ce urmaresc si dau tarcoale discului pe care carnea (eu) se prajeste (traiesc). Sticla de bere este soarele. Mai multe sticle sunt galaxiile. Sticla de vodka este carul mare prin reflexiile pe care uleiul incins le produce in ea. Analogiile sunt un mod de invatare si de explorare stiintifica. Imi dau seama ca am intuit un adevar ascuns de mult de ochii lumii si inclusiv si de ai mei. Izvorul Rinului este undeva foarte departe dar in plan, orizontul este arcuit pentru ca lumina se indoaie constant si incet din cauza aerului. Atunci sa ma arunc de pe geam.
Ma arunc intr-un gest emotional intens al descoperirii mele. Gravitatie poate fi invinsa cu puterea gandului. Etajul doi urca sus, etajul unu urmeaza si el si vad pamantul cum se apropie. Ma lovesc crunt. Ma dor oasele si tufele simt cum ma imping in sus. O durere care imi face ficatul sa ceara un pahar cu apa pentru a ma dezintoxica, stomacul varsa pe mine tot ceea ce am mancat in ultimele ore si capul imi vajaie groaznic. Imi aduc aminte ca atunci cand eram mic imi doream sa ma urc sus in pomii din gradina, ca sa pot strange merele si prunele coapte toamna. Tin minte la fel de bine sentimentul pe care il am cand urc cu liftul multe etaje. Mi se infunda urechile si capat un gol in stomac. Stand ganditor in tufe imi aduc aminte toate acestea. Descopar un nou adevar in timp ce vomit cu bucati mici si roz ardeiul si vanata mancate cu seara la gratar. Gravitatia este o miscare in sus a pamantului care are forma de disc. Lucrurile nu cad, ele sunt ajunse in aer. De aceea si daca sar in lift, eu nu cad pe podea, dar liftul ma ajunge din urma. Daca sar intr-un autobuz insa cad in acelasi loc pentru ca aerul ma impinge odata cu miscarea autobuzului. Eu nu am cazut de la etajul doi, am fost ajuns de pamant in timp ce el urca cu viteza pe care eu o credeam a cazaturii.
Imi dau seama pe moment ca undeva insa gresesc. Stiintific lipseste un pilon al rationamentului meu. De ce simteam parul cum flutura in sus in timp ce cadeam? Pentru ca si pamantul impinge aerul in sus, e normal. Cand stam cu picioarele nu simtim acest efect pentru ca ne miscam odata cu el, dar cand suntem loviti de el ramanem umiti de efect.
Ma ridic din tufe. Ma clatin, dar imaginea izvoarelor Rinului imi ramane intiparita in minte. Adorm sub castan.
PS: acest link explica mai detaliat aspecte ale studiilor mele.
August 22nd, 2008 at 8:53 am
daca nu puneai P.S.-ul, nu as fi inteles aluzia
apropo: banuiesc ca ai vazut si tu hartile :-))
harta1
si
harta2