paler.ro

E duminica dupa-masa, la radio Beatles, iar noi suntem dupa un pranz tipic: macaroane cu peste si ridiche din aia mare alba. Bem un nes si stam in camaruta noastra cu multe haine si asternuturi puse la aerul conditionat pentru a se usca. A venit ziua dinaintea plecarii. Putin innorat afara, maine e poate si mai putin, si bine ar fi, pentru ca maine zburam spre Muenchen.

Am venit aici nestiind de imi va placea, sau de voi reusi sa fac vreo branza. Primele saptamani au fost mai grele: ne gandeam de sa mancam gogosi noaptea de la Mr. Donut. Gogosi din alea scoase afara langa tomberon. Am gasit Akafudado, un magazin unde am inceput experimentele cu mancarea. am mers pe jos spre NII, am vizitat pe jos tot orasul aproape si am reusit in mare masura sa nu vedem inghesuiala. E fain de vazut cum multimi de oameni se formeaza la treceri, cum ai sentimentul ca cei din contrasens sunt dusmanii tai. Trebuie sa iti faci loc, trebuie sa ajungi unde vrei. Dar ce vrei tu nu este in interesul multimii. Te lasi purtat de multime. Instinctul de oaie la maxim. E fain de vazut asa ceva, e foarte trist de trait zilnic asa ceva. Eu as innebuni.

Dar Tokyo e mult mai mult decat inghesuiala, neoane si nebunie tehnologizata. Amabalajele la iaurt si ulei arata altfel, painea e ca de toast, orezul e scump insa delicios, iar legumele cel putin arata ciudat. Este un oras lipsit de cladiri vechi in general (bombardamente), dar care e plin de izakaye, de mici baruri, de oameni care imping niste caruturi de lemn si organizeaza un bar pe trotuar. Mancare vine in mii de sortimente, curaj iti trebuie. Uneori chiar un ficat bun e de dorit, din cauza prajelilor, ochilor de peste sau intestinelor sarate de caracatita pe care le poti manca cu betisoare. Soia peste tot. Sos, ulei, dulciuri, deserturi. Este minunat. Dar astea nu sunt tocmai doar ale Tokyo-ului.

Cand zic Tokyo ma gandesc la Akihabara, la panorama cu muntele Fuji pe care il vedeam zilnic din cladirea NII, sau chiar la portarii care salutau incat ziua pornea cu un zambet. Ca peste tot, si aici japonezii sunt ori foarte simpatici, ori foarte ai dracu. Cei simpatici incearca sa intre in vorba cu tine. Aici am descoperit Hoppy-ul cu un grup de japonezi beti care ne-au explicat despre mancare si oras, am gasit statii de metrou cu ajutorul unui tip care era pregatit sa ne plateasca si biletul de metrou pentru a ajunge inapoi acasa. Nu prea stia el engleza, iar tipic pentru ei pronunta “v” ca un “b”, astfel incat “travel” era “trabl” citit ca “trouble”. Iti dai seama ce mirat am fost cand m-a intrebat “Trabl?”, am zis “jane, acuma ori eu ori el”, dar cand colo el era interesat de suntem turisti. Un alt japonez, in Shinjuku, ne-a plimbat peste tot intreband in japoneza de adresa pe care noi o cautam. Apropo, statia Shinjuku e imensa, cu zeci de intrari si unde de faci greseala sa pierzi indicatorul ai sanse sa innoptezi in ea.

Si tot in Tokyo mi-am gasit gandurile in liniste. Neintelegand limba, bucurandu-ma de ignoranta mea, putand sa beau cafea cand vreau, neavand sedinte sau alte obligatii, am lucrat linistit, seara ma deconectam plimbandu-ne si a doua zi imi venea sa mor de ciuda ca nu lucrez la maxim. Dar ala era un maxim. In “sera” mea construita aici, nu ma ingrijoram de prea multe, in afara de bani si mancare. O sa imi fie dor de starea asta. La Passau ma intorc la ale mele. Munca mai incolo. Imi e dor si de Passau. Viata aici mi-a fost buna, si am inteles ca asa poate sa fie. Multe griji sunt inutile.

Tokyo ramane aici.

la aproape 50 de zile de la inceperea anului cred am ajuns la concluzia ca cel mai bun lucru e ca noi sa fim sanatosi. deci sanatosi sa fim, atat la corp cat si la minte.

din tokyo pana si problemele de latex par mai crunte. cand aliniezi o minipage cu o imagine ca sa fie frumos aliniate citeste linkul.

ps: cel mai ciudat sentiment experimentat pe aici este atunci cand merg la buda (etajul 14), iar in dreapta pisoarului e un geam mare prin care se vede curtea unei scoli unde se tin orele de sport. ciudata senzatie sa folosesti toaleta in timp ce te uiti pe geam in jos cum niste copii se joaca baseball si volei.

lumea se schimba. mor oameni pe care ii stiam din stiri, mor idei si infloresc altele. mai de mult un pahar tinut in mana constant era considerat simbol al unui alcoolic, acum e de bon-ton de cand banchetele au ajuns mici sindrofii de cantina studenteasca. mor mari comunisti. tot anul multi mari comunisti au murit. vor aparea altii. din pacate dureaza pana imi voi da seama cine sunt ei.

eu sunt acuma in hamberg. tu? shane mcgowan. de cateva zile ma uit la el. privirea lui, dintii lipsa, sprancenele blande. si eu tot in hamberg. maine spre budapesta. poimaine spre brasov. cat mai spre cu atat mai interesant devine, deoarece vestul este monoton, comun. dar si shane mcgowan este tot din vest. spre disperarea lui, incantarea altora (a mea inclusiv), el a inceput auto-distrugerea cand aceasta era chic. contemporan cu francezul acela, cu americanul acela, cu britanicii aceia.

ninge. a nins si azi s-a topit zapada. iar eu ma voi topi de dorul satului asta, pentru ca maine spre budapesta, iar poimaine spre brasov. aveam ghetele alea cu gauri in talpa (din fabrica) si zapada topita imi uda sosetele. simteam in capul meu mirosul de fleasca si transpiratie care se forma in ele. la fel in capul meu pana si inchisoarea inteligenta capata trasaturi de mama tehnologizata: itz-ul din passau.

acolo in birou azi am curatat dulapul, am umplut cosul de gunoi cu hartii inutile, am strans furculitele. acum cativa ani stateam cu marcela la cafele in oras si ii suflam fum de tigara in ochi in timp ce ne uitam la un televizor spanzurat deasupra usii barului. era un videoclip in care cantautorul isi aseza papucii, iar dupa multe plansetele versificate se arunca de pe o faleza (fall-fall-lazarus) in valuri. ideea ca isi aseaza papucii (tipic suicid) am simtit-o azi cand imi aranjam biroul. un om viu nu face ordine in lucruri. maine pana si stephen king va fi alt om.

o inscriere lunga.

ps apres 2 jours: vinul aici e mai bun.
ps 2: apres trois jours.. Johannes Heesters a murit saracul.