paler.ro

nu e frumos ceea cea am sa scriu, dar trebuie sa o fac.

Cand eram la Wiesbaden si stateam seara tarziu sau mergeam in weekend la scoala traiam cu un sentiment de nesiguranta cand mergeam la buda. Intunericul probabil, faptul ca trebuia sa aprind becurile pe holurile alea care nu aveau lumina naturala deloc. Nu stiu. Ziua era ok. Ma simteam in largul meu. De imi este ingaduit sa spun asta.

La Passau se intampla altceva. Toaletele sunt mai circulate decat in la FH. Si de multe ori ma nimeresc atunci cand cabinele vecine sunt ocupate. Imi aduc aminte ca la Wiesbaden cand eram in corpul C aveam cabina mea preferata. Apoi in corpul A la fel. De pe scarile laboratorului la stanga, in buda aleageam usa din mijloc. Rar mergeam altundeva.

La Passau in cabina preferata - acolo unde hartia igienica e in stanga cum intru, si in dreapta cum stau, unde usa e claustrofobic de aproape, pardoseala e gri in patratele si faianta in patratele de aceeasi dimensiune dar albe - stau si ma minunez. Azi ma minunam din nou in timp ce din cabina vecina cineva tocmai tragea apa si iesind pe usa respira greu.

Innebunesc. In Passau toti care vin/ies din buda parca s-au luptat cu un taur, parca au fugit 1km la deal. Toaleta este pentru acesti oameni oglinda a stresului de la munca, loc unde eliberarile de energie sunt puternice. Dupa un mers la toaleta (ca e in cabina sau la pisoar) oamenii se chinuie, si rasufla greoi precum dupa cea mai mare spaima. Trist.

Ma bucur ca nu sunt ca ei.

Trebuie sa precizez ca pisoarele nu le agreez: ori sunt prea sus, ori sunt prea jos, ori se declanseaza apa prea repede. Lucruri care ma enerveaza. De aceea prefer cabinele intotdeauna.

M-am tavalit pe jos de nervi azi in timpul unei sedinte. La propriu, doar ca tavaleala am mascat-o indiscret cu lectura fugara a unei reviste si apoi cu cea a unei carti din raftul alaturat. Eram suparat. Acum din nou nu am chef sa scriu nimic in deliverable. Sa se duca dracu! Ce dracu sa mai scriu, cand doua ore am asistat din nou la o minciuna sfruntata. O sa povestesc cu Marcela mai incolo in Espresso. Si mai pe noapte cand o sa fiu mai linistit o sa termin de citit si cartea inceputa in iunie anul trecut. Maine nu ma voi grabi la munca. Voi lua un mic dejun linistit, voi bea o cafea din Bialetti-ul cadou de Craciun din partea noastra, si ma voi gandi de doua ori daca ma voi mai enerva la munca. Un an nou. A treia zi. Lipsa de chef reinstalata. Poate ma dau fragil, numa ca sa nu mai contribui la mizeria asta….

Daca tot am pierdut vremea mi-am declansat din nou dependenta de wikipedia. Functioneaza ca televizorul. Sar in link in link, pierd vremea, citesc tot, recitesc, retin un zero mare… pot recomanda insa asta. De departe mai interesant si tensionat decat Sacalul cu Bruce Willis. Intotdeauna a fost un actor atat de plictisitor?

Mai demult am declarat ca ma intretin mai mult cosmarurile mele. Sunt mult mai pline de actiune decat orice film vazut, mai violente decat orice horror sangeros, pline de suspans sau pur si simplu mult mai interesant erotice decat ce poate arata vreun film din ce am vazut. Si de va fi vreodata sa vad un film sa imi intreaca cosmarurile, atunci il voi intrece in urmatoare runda de bruxism acut.

Dar despre Hannah Montana… Pe langa numele aiurea primit, si pe langa povestea de adormit copii, de ce duce o fata e 14 ani o viata dubla? De cand Disney prezinta un fel de Flipper de uman? Imagineaza-ti: Hannah Montana in Brasov canta la un berar. Apoi vrea sa vada ursii din Racadau. Tarziu si tomberoane. Simte cum o loveste ceva cu putere peste urechi. Ii tiuie urechile si este mancata. Winnie the Pooh.

Complet nemultumit de ceea ce era in jur, acum am ajuns mult mai complet. O sa fie o insemnare lunga. Sper.
Mai am 35 de minute pana cand ceasul care circula pe Skype ma va anunta ca e momentul sa imi cunosc destinul culinar al zilei: pranzul de la cantina. Voi manca sper ieftin, voi arunca inca 1.10 pe o cafea cu lapte, pe care o voi sorbi singur undeva afara gandindu-ma ca acum cateva zile aveam cu cine povesti.

Anul asta nu am citit si nu am scris nimic. Poate de aici mi se trage si lipsa de energie. Weizn insa am sorbit atunci cand supararile mele ma aratau ratat. Si inca cred supararile, iar in biserica ratarilor ma inchin zilnic. Un gest spiralat care duce in jos, iar de acolo mai ies cand afara e frumos si ma plimb cu Marcela. Acum e decembrie.

Cand am intrat la facultate eram cu tata prin Brasov. Era un noroi pana la glezne in fata corpului P si ne uitam la lista cu cei admisi. El parea entuziasmat. M-a felicitat si apoi am plecat pe jos spre corpul N, unde erau si ceilalti prieteni ai mei afisati. Pe drumul de la P la N, ocolind balti, nu cred ca am povestit noi prea multe. La coltul liceului Unirea ma intreaba “Si ce vrei sa faci mai departe?”. Raspunsul de un patetism tipic momentului a venit in “Vreau sa fiu cercetator”. Dar era ploaie marunta afara, si eu stiam ca facultatea in primul rand te scapa de armata, apoi ca te urca undeva sus in mentalul coletiv. Vroiam algoritmica.

Nu mai tin minte cand, insa s-a intamplat odata sa fiu tot cu tatal meu tot in Brasov. Eram pe Muresenilor, prin zona la Bella Musica. Sa fi fost cand eram in liceu. Banuiesc ca mancasem o prajitura impreuna? Adica eu ala de acum, care tradez caloriile zaharate imbratisand drojdia si graul mai des, am fost atunci … Nu mai conteaza. Ii povesteam lu’ ‘Lexe ca nu o sa reusesc in viata mea sa fac o aplicatie cu interfata grafica. “Prostii” a zis. Apoi prin facultate cand faceam din astea m-am saturat si am ridicat consola la rang de semi-zeu. Am reusit si mi-am dorit altceva.

Ce este trist? Trist este ca am uitat ce imi doream in 2002. Sa devin cercetator. Sa duc o viata modesta, dezorganizata social. Sa citesc, sa invat pana imi bubuie capul si apoi sa devin si mai nemultumit. Deviez de la calea impusa de fiecare data. Incerc sa ma apropiu, o iau razna in detalii si deviez din nou. Trist este ca au trecut 7 ani de atunci. Si mai trist este ca sunt cu 7 ani mai prost decat atunci. Modelele alese de mine se leaga de Berlin, dar si de alte orase mari: Viena, Paris si alte orase cliseizate ale zilelor noastre. De Passau inca nu cred ca se leaga vreun destin model pentru mine, iar eu voi fi forta care va indoi timpul si spatiul, va transforma orasul intr-un origami (?), si apoi il va pune pe Dunare sa pluteasca pana la Costinesti.

Oricum ideea era sa povestesc despre ce mi-am dorit.

Astept ceasul pe Skype. He’s still on the phone….